Contestația privind tergiversarea procesului. Remediu pentru nesoluționarea procesului într-un termen optim și previzibil
Cu toții avem o temere față de instanțe și procese din cauza bătăii de cap și a timpului îndelungat în care presupune că se vor desfășura acestea. Auzind despre procese care au durat ani, zeci de ani, sau care au fost chiar continuate de moștenitori, tindem să fim reticenți în a apela la instanță, preferând astfel să renunțăm la a ne fi recunoscut/respectat un drept.
Trebuie, însă, să precizăm că durata unui proces depinde de foarte mulți factori. Uneori acestea se întind pe o perioadă mai lungă de timp din cauze „naturale” (un proces în care se solicită suplinirea consimțământului unei părți la un contract de vânzare, ambele fiind prezente în instanță, se va finaliza într-un timp mai scurt decât unul în care se solicită stabilirea unei cote-părți dintr-o moștenire, în situația în care e nevoie de diverse expertize, sau unii dintre moștenitori sunt stabiliți în străinătate și nu li se cunoaște adresa domiciliului pentru a putea fi citați cu ușurință etc. ), iar alteori din cauze „provocate” (fie de cealaltă parte la proces și de pasivitatea instanței, fie de omisiunile instanței).
Indiferent care este motivul, un avocat ne-ar putea ajuta atât în ceea ce privește buna conduită în instanță, precum și timpul de soluționare. Asistența juridică reprezintă un real avantaj în a avea un proces mai scurt. Pe de o parte, pentru că avocatul ar putea obține mai puține termene de judecată, iar pe de altă parte, pentru că ar putea să prevină acele erori ale instanței apte să ducă la prelungirea nejustificată a cursului procesului. Dacă totuși faptul este deja consumat și ele nu au fost prevenite, pentru anumite erori, Codul de procedură civilă pune la dispoziție un remediu prin formularea contestației privind tergiversarea procesului.
Astfel cum precizam mai sus, nu se poate stabili ca regulă generală un termen în care trebuie să fie soluționată o cauză, întrucât în funcție de particularitățile fiecărei cauze în parte, judecătorul va avea nevoie de mai mult, sau de mai puțin timp. De aceea, legiuitorul a lăsat judecătorul să decidă timpul necesar pentru soluționare. În acest sens, art. 238 alin (1) din Codul de procedură civilă prevede că la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea părților, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ținând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie soluționat într-un termen optim și previzibil.
Este vorba de un termen estimativ, judecătorul putând pentru motive temeinice să reconsidere termenul respectiv, având însă obligația de a îl încadra în anumite limite care să îi confere caracterul optim și previzibil. Aceasta condiție este prevăzută în diverse acte normative. În primul rând, este prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție, că părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Regăsim, de asemenea, și în art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale […], fapt transformat și de legiuitorul nostru în principiu fundamental al procesului civil, prin art. 6 din Codul de procedură civilă.
Caracterul optim al termenului ne relevă ideea că actul de justiție este realizat cu asigurarea tuturor garanțiilor procesuale recunoscute de lege părților. În ceea ce privește caracterul previzibil, acesta implică pe de o parte că părțile vor cunoaște, în principiu, fiecare etapa a procesului și durata aproximativă a acestora.
Acest atribut al judecătorului de a decide timpul necesar de la introducerea unei cereri și până la pronunțarea unei hotărâri, reprezintă un drept și o obligație, deopotrivă. Deși pare un fapt firesc, această dispoziție vine ca răspuns al încercării de a alege răul cel mai mic, întrucât dacă ar fi fost constrâns de un termen procedural de soluționare, acesta ar fi putut să fie insuficient pentru soluționarea unei cauze complexe, iar corectitudinea actului de justiție ar fi fost periclitată.
Pe de altă parte, faptul că este un drept al judecătorului, poate atrage pasivitatea acestuia, supraaglomerarea instanțelor fiind poate cea mai mare problemă cu incidență în actul de justiție la acest moment. Pentru a dilua aceste efecte, oricare dintre părți, precum și procurorul dacă participă la judecată, au dreptul de a formula contestație la tergiversarea procesului. Deși regăsim o omonimie, este important a nu se confunda această contestație cu o cale de atac, ea fiind doar un remediu de accelerare a procesului și de prevenție a depășirii duratei necesare pentru soluționare.
Pentru a putea formula contestație, este necesar să fie îndeplinite anumite condiții. În primul rând, trebuie să fie pusă în discuție de una dintre părțile la proces, sau de către procuror, atunci când participă la judecată. În al doilea rând, ea poate fi formulată în scris sau verbal în ședință, soluționarea acesteia fiind de competența instanței superioare. Deși art. 534 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevede că aceasta va fi soluționată de instanța care judecă cauza, prin DECIZIA Nr. 604 din 15 iulie 2020, CCR a declarat neconstituțional articolul în cauză, stabilind că e de competența instanței superioare. Lucru normal, deoarece soluționând contestația instanța învestită cu judecare cauzei, se va încălca unul dintre cele mai vechi principii de drept, nemo esse iudex in sua causa potest, potrivit căruia nimeni nu poate judeca propria sa cauză.
Ar fi fost pusă în discuție imparțialitatea judecătorului în situația în care este pus să se pronunțe cu privire la propria culpă/pasivitate. Deși codul nu prevede expres, raportat la scopul acestei reglementări, există și o a treia condiție cu privire la termenul de formulare a contestației. Trebuie să fie formulată în momentul în care părțile au luat cunoștință de dispoziția încălcată, sau, cel mai târziu, la următorul termen de judecată. Dat fiind faptul că legea recunoaște dreptul la un proces optim și previzibil fiecărei persoane, nerespectarea acestui drept de către instanță vine ca o atingere a dreptului tuturor părților din proces, motiv pentru care oricare dintre ele poate să formuleze contestația în termenul sus-menționat, fapt ce va profita tuturor celorlalte părți.
Potrivit art. 522 din Codul de procedură civilă, contestația va putea fi formulată în următoarele cazuri:
(1) Când legea stabilește un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunțare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat. Cu titlu exemplificativ, raportat la acest caz, poate fi formulată contestație când nu este numit de îndată un tutore de către instanța de tutelă, dacă hotărârea de punere sub interdicție judecătoreasca a rămas definitivă.
(2) Când instanța a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanța nu a luat, față de cel care nu și-a îndeplinit obligația, măsurile prevăzute de lege. Măsura pe care o poate lua instanța în această situație este să dea o amendă judiciară, dar pot exista și alte măsuri (aducerea martorului de mandat, folosirea forței publice în scopul efectuării expertizei). Ne putem întemeia contestația pe acest punct în situația în care, spre exemplu, reclamantului i-a fost acordat un termen de judecată pentru a prezenta anumite probe, însă la termenul respectiv nu a prezentat nicio probă.
(3) Când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanței, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informații rezultate din evidențele ei și care erau necesare soluționării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanța nu a luat, față de cel care nu și-a îndeplinit obligația, măsurile prevăzute de lege. Spre deosebire de situația anterioară, nu avem în vedere un participant la proces, ci un subiect străin care are obligația să susțină în condițiile legii actul de justiție.
(4) Când instanța și-a nesocotit obligația de a soluționa cauza într-un termen optim și previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluționării cauzei, deși timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului. Instanța își poate nesocoti această obligație fie prin neluarea unei măsuri ce se impune față de un participant la proces sau față de terțe persoane/autorități care întârzie soluționarea cauzei prin neîndeplinirea unei obligații judiciare, fie prin neobservarea unor termene sau obligații legale ce cad în sarcina directă a instanței, în virtutea rolului activ al judecătorului. Spre exemplu, în situația în care cauza este suspendată de drept și este în sarcina instanței să dispună reluarea judecății.
Deși codul nu prevede nicio sancțiune, în cazul în care instanța superioară admite contestația, partea care a tergiversat procesul va primi amendă judiciară, iar partea vătămată în drept poate primi despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral cauzat prin amânare.
Contestația nu suspendă judecarea cauzei, tocmai pentru a nu oferi părților, de fapt, un mecanism prin care să amâne ele însele judecata formulând contestație. Instanța se pronunță asupra acesteia prin încheiere ce trebuie motivată în termen de 5 zile, nefiind supusă niciunei căi de atac. Dacă instanța nu găsește ca întemeiată contestația, o va respinge, partea care a contestat putând să formuleze plângere la instanța ierarhic superioară acesteia, în termen de 3 zile de la comunicare (cu excepția cazului în care procesul se judecă la Înalta Curte de Casație ș Justiție, când soluționarea plângerii e de competența unui alt complet al aceleiași secții). Plângerea se soluționează în termen de 10 zile de la introducere și trebuie motivată în termen de 5 zile, fără citarea părților. Din aceleași considerente sus-menționate, nici introducerea plângerii nu suspendă judecata.
Un articol pe un subiect asemător, de interes, este: Contestația privind durata procesului penal
Dacă, însă, cu rea-intenție o persoană formulează contestație sau plângere împotriva încheierii prin care s-a admis contestația, autorul acesteia poate fi sancționat cu amenda de la 500 lei la 2000 de lei, iar, la cererea părții interesate, poate fi obligat să o despăgubească pentru prejudiciile cauzate. În acest caz, reaua-credință se deduce din caracterul nefondat al contestației sau al plângerii, precum și din orice situație în care se apelează la acestea urmărind un alt scop decât cel pentru care au fost reglementate. Or, scopul principal a fost atât respectarea dreptului justițiabilului la un proces soluționat într-un termen optim și previzibil și asigurarea unui remediu în caz de nesocotire a acestui drept, astfel cum obligă art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și evitarea supraaglomerării instanțelor. Cu privire la acest ultim aspect, nu s-au văzut schimbări majore în urma reglementării acestei instituții a contestației privind tergiversarea procesului.
Suntem încântați, ca departament al societății de avocatură dedicat exclusiv cazurilor civile, să venim în sprijinul tău cu soluții eficace, adaptate mereu contextului legislativ, pentru obținerea celui mai bun rezultat.
Până să ne cunoaștem, te invităm să citești explicațiile noastre privind legislația, regăsite în rubrica explicăm legislația, un proiect inedit la care lucrează o întreagă echipă de avocați.