Urmareste-ne
  >  Opinii juridice   >  Contencios contravențional   >  Lipsa semnăturii martorului asistent în procesul-verbal de contravenție

Lipsa semnăturii martorului asistent în procesul-verbal de contravenție

Bună ziua, domnule avocat!

Am fost sancționat contravențional de către Poliția Rutieră. Aceasta a susținut că plăcutețe de înmatriculare pe care le folosesc nu corespund standardelor în vigoare.

În redactarea procesului-verbal de contravenție, polițiștii au invocat art. 99 alin. (1) pct. 17 din O.U.G. 195/2002.

Menționez că nu am recunoscut fapta și nici nu am semnat procesul-verbal.

Mai mult decât atât, am redactat o plângere contravențională pe care am depus-o la instanță.

În motivarea plângerii, am subliniat nelegalitatea procesului-verbal contravenționat, întrucât nu a fost semnat de către un martor asistent. Cel puțin așa am citit că este recomandat să invoc.

Problema este însă că am primit o întâmpinare din partea poliției, întâmpinare ce aduce argumente solide contra celor invocate de către mine.

Regăsiți atașate toate documentele, printre care și procesul-verbal, cererea mea către instanță și întâmpinarea.

Vă rog să îmi comunicați ce demersuri pot face în continuare, raportat la cele expuse de către poliție.

Întrebare adresată de Traian A.

Bună ziua, domnule Traian! Vă mulțumim pentru atenția acordată serviciilor noastre.

Am analizat documentele primite. Observăm, într-adevăr, atât lipsa semnăturii dumneavoastră, cât și a martorului asistent.

Față de aceste împrejurări și raportat la documentele primite, opinăm după cum urmează:

Regula instituită de O.G. nr. 2/2001 este aceea că procesul-verbal contravențional se comunică contravenientului la momentul întocmirii lui și se semnează de acesta.

Totodată, contravenientul are și posibilitatea de a se apără și de a formula obiecțiuni, sub sancțiunea nulității exprese prevăzută de art. 16 alin. (7) teza a II-a din actul normativ anterior-menționat.

În cazul în care persoana sancționată refuză sau nu poate semna procesul-verbal de contravenție, legiuitorul instituie obligația în sarcina agentului instrumentator de a chema cel puțin un martor asistent pentru a confirma această împrejurare.

Doar în cazuri excepționale, cum ar fi lipsa oricărui martor asistent, organul de control va face mențiunea corespunzătoare în documentul sancționator, mențiune care nu este altceva decât justificarea lipsei martorului asistent.

Toate cele precizate anterior își găsesc reglementarea în art. 19 din O.G. nr. 2/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Prezumția de legalitate și temeinicie a procesului-verbal la care face trimitere inspectoratul în întâmpinare este relativă și vizează doar acele procese-verbale întocmite cu respectarea exigențelor legale, nicidecum procesele-verbale prin care se încalcă flagrant dreptul la apărare al petenților.

Este adevărat că lipsa martorului din procesul-verbal este sancționată cu nulitatea relativă a acestuia și care poate să ducă la anularea actului doar în măsura în care s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului

Cu toate acestea, vătămarea este flagrantă și rezidă chiar în aplicarea contravenției în sarcina dumneavoastră.

Concluzionând cu privire la acest aspect, procesul-verbal de contravenție poate face dovadă asupra situației de fapt reținute și asupra încadrării în drept a faptei în condițiile în care este legal și temeinic întocmit până la proba contrară.

Din analiza comparativă a cerințelor prevăzute de lege sub sancțiunea nulității și a cuprinsului procesului-verbal se poate constata că acesta a fost nelegal întocmit.

Sarcina probei în dreptul contravențional

În ce privește susținerile inspectoratului, invocate prin întâmpinarea depusă la dosar și pe care ne-ați comunicat-o, și anume că:

a) sub aspectul temeiniciei actului constatator, invocă dispozițiile art. 270 alin (1) din C.pr.civ, în conformitate cu care „înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii”, coroborate cu dispozițiile art. 269 alin (1) din același Cod, conform cărora „înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului”,