Urmareste-ne
  >  Explicăm legislația   >  Malpraxisul. Noțiune și remedii

Malpraxisul. Noțiune și remedii

Malpraxisul este un subiect puternic mediatizat, fiind un fenomen cu importante implicații sociale, economice și juridice. Auzim adesea despre pacienți care obțin sume mai mult sau mai puțin impresionante, în urma parcurgerii căilor legale pentru a obține despăgubiri. Dar ce reprezintă mai exact malpraxisul și care sunt pârghiile juridice prin care victimele pot obține repararea prejudiciilor suferite?

Noțiune. Cine răspunde pentru malpraxis?

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „malpraxis” provine din latinescul „malus”, care înseamnă „rău”, și grecescul „praxis”, care semnifică „practică”, de unde deducem că termenul poate fi definit ca „practicarea în mod greșit a profesiei”.

Există și o definiție legală a noțiunii, dată de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății care, în art. 653 alin. (1) lit. b), arată că „malpraxisul este eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice”.

Din această definiție deducem că malpraxisul afectează relația socială stabilită între cei care exercită actul medical sau medico-farmaceutic, pe de o parte, și pacient, în calitate de beneficiar al acestui act, pe de altă parte.

Pentru ca noțiunea de malpraxis să fie mai clară, sunt necesare explicații cu privire la cine poate avea calitatea de pacient, cine sunt cei care exercită actul medical sau medico-farmaceutic și care sunt faptele care conduc la reținerea unui caz de malpraxis.

Deși la prima vedere s-ar putea crede că pacient poate fi doar o persoană bolnavă sau care are o dizabilitate fizică și/sau psihică, Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 definește în art. 1 pacientul ca fiind „persoana sănătoasă sau bolnavă care utilizează serviciile de sănătate”.

În ceea ce privește al doilea aspect care necesită clarificări, malpraxisul nu privește doar raporturile dintre pacient și medic. Din dispozițiile art. 653-659 ale Legii nr. 95/2006 rezultă că pot fi ținuți răspunzători pentru malpraxis:

(i) Personalul medical – în această categorie fiind incluși medicul, medicul stomatolog, farmacistul, asistentul medical și moașa care acordă servicii medicale [art. 653 alin. (1) lit. a)];

(ii) Unitățile sanitare;

(iii) Producătorii de echipamente medicale sau de medicamente;

(iv) Subcontractorul de servicii medicale sau nemedicale care furnizează servicii sau produse către o unitate sanitară;

(v) Furnizorul de utilități (electricitate, apă, gaz, etc.).

Faptele a căror săvârșire atrag după sine răspunderea pentru malpraxis, în ceea ce privește personalul medical, constau în producerea de prejudicii din eroare, care includ și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiei, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament.

Totodată, personalul medical va răspunde civil şi pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementarilor legale privind confidenţialitatea, consimţământul informal şi obligativitatea acordării asistenţei medicale, ori în cazurile în care personalul medical îşi depăşeşte limitele competentei, cu excepţia cazurilor de urgenţă în care nu este disponibil personal medical ce are competenţa necesară.

Personalul medical nu este răspunzător pentru daunele și prejudiciile produse în exercitarea profesiei:

(i) când acestea se datorează condițiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic și tratament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigație și tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor și dispozitivelor medicale, tehnologiilor și dispozitivelor asistive, substanțelor medicale și sanitare folosite;

(ii) când acționează cu bună-credință în situații de urgență, cu respectarea competenței acordate.

Unitățile sanitare, publice sau private, în calitate de furnizori de servicii de sănătate, răspund civil pentru prejudiciile produse pacientului în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament, în situația în care acestea sunt consecința:

(i) infecțiilor nosocomiale (sunt infecții intraspitalicești);

(ii) defectelor cunoscute ale aparaturii medicale;

(iii) folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale și a altor substanţe medicamentoase şi sanitare, după depășirea termenului de valabilitate sau a perioadei de garanție;

(iv) acceptării de aparatură medicală, materiale sanitare, substanțe medicamentoase și sanitare de la furnizori, fără asigurarea prevăzută de lege;

(v) subcontractarea de servicii medicale sau nemedicale de la furnizori fără asigurare de răspundere civilă în domeniul medical.

Unitățile sanitare răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta.

Producătorii de echipamente şi dispozitive medicale sau substanţe medicamentoase răspund pentru prejudiciile produse pacienţilor generate în mod direct sau indirect de defectele ascunse ale echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase şi materiale sanitare, în perioada de garanţie/valabilitate, conform legislaţiei în vigoare.

Subcontractorul de servicii medicale sau nemedicale care furnizează servicii sau produse către o unitate sanitară răspunde pentru prejudiciile cauzate pacienților în mod direct sau indirect, ca urmare a serviciilor prestate.

Furnizorul de utilități către unitățile sanitare răspund civil pentru prejudiciile cauzate pacienților generate de furnizarea necorespunzătoare a utilităților.

Malpraxisul. Măsuri reparatorii. Tipuri de răspundere

Întrucât cel mai adesea în cazuri de malpraxis este angajată răspunderea personalului medical, vom trata mijloacele juridice puse la dispoziție de reglementările legale cu privire la medici.

Răspunderea pentru malpraxis poate fi disciplinară, penală și civilă și nu se exclud.

a. Răspunderea disciplinară

Acțiunea disciplinară poate fi pornită în termen de cel mult 6 luni de la data săvârșirii faptei sau de la data cunoașterii consecințelor prejudiciabile.

Medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor și regulamentelor profesiei medicale, a Codului de deontologie medicală și a regulilor de bună practică profesională, a Statutului Colegiului Medicilor din România (CMR), pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale CMR, precum și pentru orice fapte săvârșite în legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea și prestigiul profesiei sau ale CMR [art. 450 alin. (1) – Legea nr. 95/2006].

Sancțiunile disciplinare care pot fi aplicate medicilor, potrivit art. 455 alin. (1) sunt:

(i) mustrare;

(ii) avertisment;

(iii) vot de blam;

(iv) amendă de la 100 lei la 1.500 lei;

(vi) interdicția de a exercita profesia ori anumite activități medicale pe o perioadă de la o lună la un an;

(vi) retragerea calității de membru al CMR.

La aceste sancțiuni se poate adăuga obligarea celui sancționat la efectuarea unor cursuri de perfecționare sau de educație medicală ori alte forme de pregătire profesională.

Pacienții trebuie să știe că prin depunerea unei plângeri la Colegiul Medicilor nu vor obține și repararea prejudiciilor suferite, Colegiul Medicilor neavând atribuții cu privire la stabilirea și acordarea acestora.

Pentru aceasta, ei trebuie să urmeze calea angajării răspunderii civile, iar cuantumul despăgubirilor depinde în mare măsura de strategia de apărare aleasă de avocat, respectiv de modul în care avocatul de malpraxis gestionează cazul.

b. Răspunderea penală

În cazul în care actul de malpraxis întrunește și elementele constitutive ale unei infracțiuni, medicul va răspunde și pentru săvârșirea acesteia. Aceste infracțiuni, spre exemplu, pot fi:

(i) omorul (art. 188 C.pen.);

(ii) uciderea din culpă (art. 192 C.pen.);

(iii) loviri sau alte violențe (art. 193 C.pen.);

(iv) vătămarea corporală (art. 194 C.pen.);

(v) vătămarea corporală din culpă (art. 196 C.pen.);

(vi) întreruperea cursului sarcinii (art. 201 C.pen);

(vii) vătămarea fătului (art. 202 C.pen.).

c. Răspunderea civilă

Atât pacienții, cât și membrii de familie ai acestora sau succesorii acestora, în cazul decesului pacientului pot obține:

(i) repararea prejudiciului material;

(ii) repararea prejudiciului moral.

Răspunderea în dreptul civil poate fi contractuală sau delictuală. Întrucât malpraxisul este o formă a răspunderii delictuale, pentru angajarea răspunderii civile (este vorba de o răspundere civilă pentru fapta proprie) trebuie ca fapta să întrunească patru condiții:

(i) să fie o faptă ilicită;

(ii) să se producă un prejudiciu;

(iii) să existe o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu;

(iv) fapta să fie săvârșită cu vinovăție.

În legătură cu același subiect, poate prezintă interes și: Malpraxis medical. Răspunderea personalului medical și auxiliar în cazul nerespectării drepturilor pacientului

Dar, pentru a reclama un caz de malpraxis, cel vătămat trebuie să o facă în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului, pentru că, la împlinirea acestui termen, actele de malpraxis se prescriu, cu excepția faptelor care constituie infracțiuni (art. 688 – Legea nr. 95/2006). Excepția este prevăzută întrucât, potrivit art. 1394 din Codul Civil „în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspunderea civilă”.

3. Cui ne adresăm?

a. Răspunderea disciplinară

Plângerea împotriva unui medic se depune la colegiul al cărui membru este medicul.

b. Răspunderea penală

Dacă persoana vătămată prin infracțiune dorește tragerea la răspundere penală a medicului, trebuie să se adreseze organelor de poliție sau parchetului. Modul de redactare al plângerii penale de către avocat, respectiv strategia de apărare aleasă, precum și ansamblul probator administrat, reprezintă aspecte definitorii în obținerea rezultatului așteptat.

În funcție de infracțiunea care este săvârșită, legea stabilește care dintre organele jurisdicționale trebuie sesizate.

De exemplu, în cazul infracțiunii de omor, potrivit art. 36 din Codul de procedură penală, competența de a judeca în primă instanță aparține tribunalului. Conform art. 56 alin. (6) din același act normativ, urmărirea penală va fi efectuată de procurorul de la parchetul corespunzător instanței care judecă în primă instanță cauza. Astfel, rudele celui decedat ar trebui să se adreseze parchetului de pe lângă tribunal.

Cu toate acestea, în exemplul dat, fapta poate fi denunțată și organelor de poliție, care vor trimite pe cale administrativă cauza către parchet.

Din punct de vedere teritorial, competența aparține în următoarea ordine, organelor judiciare de la:

(i) locul săvârșirii infracțiunii;

(ii) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul;

(iii) locuința suspectului sau inculpatului;

(iv) locuința persoanei vătămate.

Întrucât locul săvârșirii infracțiunii este cunoscut, fiind locul unde medicul a exercitat actul medical, vor trebui să fie sesizate organele judiciare în circumscripția cărora s-a săvârșit fapta de malpraxis.

Cu toate acestea, cei care vor să se adreseze organelor judiciare nu trebuie să își facă griji că plângerea (sau denunțul) lor va fi respins dacă nu se adresează organelor judiciare competente. În acest caz, organele judiciare sesizate vor trimite pe cale administrativă cauza celor competente. Singura condiție este ca cererea să nu fie adresată unor organe fără activitate jurisdicțională, ci doar organelor de poliție, parchetului sau unei instanțe de judecată.

Mai multe persoane ne-au scris în legătură cu acte de malpraxis. Una dintre ele a fost de acord să îi publicăm speța. Titlul articolului este Condiții de admisibilitate și pașii de urmat în cazul unui act de malpraxis și îl regăsești pe avocatum.ro.

c. Răspunderea civilă

Pentru a obține repararea prejudiciului material și moral suferit, persoana interesată are la îndemână patru posibilități:

(i) să exercite acțiunea civilă în cadrul procesului penal declanșat, dacă fapta constituie și infracțiune;

(ii) să se adreseze Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis din cadrul Direcției de Sănătate Publică;

(iii) să se adreseze direct instanței de judecată;

(iv) să apeleze la soluționarea amiabilă, prin mediere.

În continuare ne propunem să prezentăm pe scurt avantajele și dezavantajele urmării fiecăreia dintre cele trei posibilități.

I. Acțiunea civilă în cadrul procesului penal

Avantajul major pentru persoana care alege să sesizeze instanța penală pentru repararea prejudiciului material și moral este faptul că aceasta nu va trebui să plătească taxa de timbru, care ar avea o valoare considerabilă, având în vedere că se stabilește în funcție de valoarea cererii principale (cea a despăgubirilor solicitate).

Însă acest avantaj subzistă și în cazul în care este sesizată instanța civilă pentru repararea prejudiciului, bineînțeles, rămânând în ipoteza în care fapta constituie și infracțiune și doar dacă există o cauză penală cu privire la faptă.

Dezavantajul este că durata procesului poate fi mai mare decât dacă persoana s-ar adresa direct instanței civile, pentru că instanța penală, pe lângă acțiunea civilă, va trebui să analizeze și latura penală a cauzei, iar aceste cercetări pot necesita mult timp.

II. Sesizarea Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis

Pentru a nu înșirui articolele de lege care reglementează această procedură, vom prezenta pe scurt în ce constă ea, punctând totodată și dezavantajele alegerii acestei modalități de obținere a despăgubirilor.

Persoana care se consideră victima unui caz de malpraxis face o plângere adresată acestei Comisii, care va analiza dacă este sau nu vorba de un caz de malpraxis. Comisia va trebui să dea un răspuns în termen de 3 luni, dar, din păcate, nu este stabilită nicio sancțiune pentru încălcarea acestui termen, astfel încât Comisia ar putea soluționa plângerea și într-un an, fără a exista consecințe juridice.

Analiza se va efectua fără ca pacientul (sau rudele sale) să poată participa la soluționarea ei.

Dacă soluția dată de Comisie nu este favorabilă, ea poate fi contestată la instanță. În instanță vor figura ca părți pacientul și Comisia, așadar nu pacientul și medicul acuzat de malpraxis.

Criticile care pot fi aduse Comisiei sunt greu de dovedit, de vreme ce pacientul nu a participat la soluționarea plângerii. În cazul fericit în care instanța pronunță o soluție favorabilă pacientului, demersurile sale pentru obținerea prejudiciului nu se opresc aici. Cu această hotărâre a instanței (sau, dacă soluția dată de Comisie a fost favorabilă din prima, cu această soluție) pacientul va trebui să pornească un nou proces în fața instanței de judecată care, în baza hotărârii care constantă existența unui caz de malpraxis, va acorda despăgubirile.

Astfel, deși legea reglementează detaliat această procedură prealabilă facultativă (cea în fața Comisiei), utilitatea practică a acesteia este redusă.

Având în vedere că art. 684 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 prevede că „Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție potrivit dreptului comun” considerăm oportun ca partea să se adreseze direct instanței de judecată.

III. Sesizarea instanței de judecată

În ipoteza în care este sesizată direct instanța de judecată, care, potrivit art. 687 din Legea nr. 95/2006 trebuie să fie judecătoria în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat, sunt înlăturare dezavantajele prezentate anterior.

Astfel, instanța va desfășura procesul în condiții de contradictorialitate, partea care a sesizat instanța va putea propune probele pe care le consideră necesare, va putea combate susținerile părții adverse (ale medicului, iar nu ale Comisiei, cum era cazul sesizării cu plângere a Comisiei), iar timpul în care va obține aceste despăgubiri va fi mai scurt decât dacă ar exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal sau dacă ar parcurge procedura prealabilă în fața Comisiei.

IV. Medierea

Medierea reprezintă o modalitate alternativă de soluționare a conflictelor dintre părți, pe cale amiabilă, prin mijlocirea unui avocat.

Este cea mai rapidă (conflictele se pot rezolva și în câteva ore) și mai puțin costisitoare variantă prin care persoana prejudiciată poate obține despăgubiri, fiind evitat și stresul pe care îl presupune desfășurarea unui proces în fața unei instanțe. În plus, spre deosebire de procesele care sunt publice, în cadrul medierii se asigură și confidențialitatea.

Pentru a veni în întâmpinarea victimelor malpraxisului, Colegiul Pacienților din România, în colaborare cu Consiliul de Mediere, pune la dispoziția cetățenilor un serviciu de suport în caz de malpraxis – pentru soluționarea litigiilor dintre pacienți și cadrele medicale sau instituțiile medicale.

Suntem încântați, ca departament al societății de avocatură dedicat exclusiv cazurilor de malpraxis, să venim în sprijinul tău cu soluții eficace, adaptate mereu contextului legislativ, pentru obținerea celui mai bun rezultat.

Lasă un răspuns