Răspunderea delictuală angajată în cazul difuzării de știri false
Am sintetizat în cele ce urmează răspunsurile noastre cu privire la principalele întrebări ale clienților în legătură cu răspunderea delictuală angajată în cazul difuzării de știri false, neadevărate care aduc atingere vieții private sau demnității unei persoane. Lectură ușoară!
Ce reprezintă noțiunea de respectare a vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței și care este temeiul legal care orotește aceste drepturi?
Art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 04.11.1950 ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 (*actualizată*), privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție („Convenția”) prevede faptul că „1. orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.”.
Art. 10 din Convenție dispune că „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. ”
Până unde se întinde libertatea de exprimare? Suportă aceasta o limitare?
Astfel cum observăm, libertatea de exprimare, deși recunoscută ca fiind o dovadă a pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică (cauza Handyside contra Regatului Unit), aceasta poate fi supusă anumitor ingerințe, în condițiile alin. (2) al art. 10, care trebuie să îndeplinească mai multe cerințe: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporționalității ingerinței cu scopul legal urmărit.
Constituția României, în cuprinsul art. 26 respectiv 30 alin. (6) prevede că „(1) Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată.” respectiv „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.”.
De asemenea, Codul Civil, în Capitolul 2, secțiunea a treia denumită „Respectul vieții private și al demnității persoanei umane”, reglementează faptul că:
70 Cod civil „(1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare. (2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.”;
71 Cod civil „(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. (2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. (3) Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenței, manuscriselor sau a altor documente personale, precum și a informațiilor din viața privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.”;
72 Cod civil „(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale.(2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.”;
74 Cod civil „Sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieții private: e) ținerea vieții private sub observație, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege; f) difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viața intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;”;
75 Cod civil „(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.”.
În ceea ce privește noțiunea de „viață privată”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului („CEDO”) în cuprinsul Hotărârilor pronunțate în cauzele Perkins și R. contra Regatul Unit și Beck, Capp și Bazeley contra Regatul unit s-a pronuțat în sensul că „Viața privată este un termen general, care nu este susceptibil de o definiție exhaustivă. Curtea a reținut deja că elemente precum identificarea după sex, nume și orientare sexuală și viața sexuală sunt elemente importante ale sferei personale protejate de art. 8 din Convenție. Art. 8 protejează de asemenea dreptul la identitate și dezvoltare personală și dreptul de a stabili și dezvolta relații cu alte ființe umane și cu lumea exterioară. El poate include activități de natură profesională sau de afaceri. Există de aceea o zonă de interacțiune a unei persoane cu alții, chiar într-un context public, care poate fi inclusă în noțiunea de viață privată.”[1].
În același sens Curtea Europeană, în cauza Schussel c. Austriei, Decizia din 21.02.2002, a statuat că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi: numele său, integritatea sa fizică și morală, iar garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată în principal să asigure dezvoltarea personalității fiecărui individ, în relațiile sale cu semenii, fără ingerințe din afară. Așadar, există o zonă de interacțiune dintre indivizi și terți, care, chiar și într-un context considerat public sau politic, poate aparține vieții private, situație față de care publicarea unor articole defăimătoare interferează cu viața privată a unei persoane, chiar dacă aceasta este și una publică.
Limita dintre buna și reaua-credință a jurnaliștilor în publicare de articole care aduc atingere drepturilor unor persoane
Mai mult decât atât, CEDO, în cauza Stângu și Scutelnicu versus România[2], recunoaște rolul esențial pe care îl joacă presa într-o societate democratică, dar aceasta nu trebuie să încalce anumite limite, care țin în plus de protecția reputației și drepturilor celorlalți. Garanția pe care o oferă jurnaliștilor articolul 10 din Convenție este subordonată condiției ca cei în cauză să acționeze cu bună-credință, în sensul de a furniza informații exacte și demne de credit cu respectarea deontologiei jurnalistice.
Prin urmare, deotologia profesională a jurnaliștilor, în accepțiunea art. 10 din Convenție, în situația în care se pretinde că articolele sunt cele de interes general, presupune în mod obligatoriu ca afirmațiile din articole să aibă o bază solidă de informare, din surse credibile și care pot fi verificate ulterior, și nu afirmații gratuite, tendențioase, cu scopul vădit de a distruge credibilitatea, onoarea, reputația și dreptul la imagine al unei persoane.[3]
Curtea Europeană a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință (cauza Petrina c. România[4], cauza Andreescu c. România[5])
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a pus accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile care prezintă interes general, cu obligarea ziariștilor de a publica informații și idei, fără a depăși anumite limite, ținând seama de protecția drepturilor și a reputației persoanei.
CEDO, în cauza Axei Springer AG împotriva Germaniei, prin Hotărârea din data de 07.02.2012, a subliniat criteriile evidențiate în jurisprudența Curții, în temeiul cărora se stabilește când o faptă poate fi încadrată în limitele exercitării dreptului la libertatea de exprimare respectiv, când o faptă aduce atingere vieții private a unei persoane.
Astfel, Curtea a considerat ca necesar a fi analizată fapta prin prisma următoarelor criterii:
1. contribuția pe care o are apariția fotografiilor sau a articolelor din presă la o dezbatere de interes general (spre exemplu eventualele probleme conjugale ale președintelui unui stat sau dificultățile financiare ale unui cântăreț celebru nu au fost considerate probleme de interes general);
2. Rolul sau funcția persoanei vizate și natura activităților care fac obiectul reportajului și/sau al fotografiei;
Distincția dintre persoanele particulare și persoanele publice din perspectiva protecției drepturilor la viața privată și de familie, a domiciliului și a corespondenței
Este necesar să se facă distincție între persoanele particulare și persoanele care acționează într-un context public, în calitate de personalități politice sau persoane publice; Astfel, în vreme ce o persoană particulară necunoscută publicului poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său la viața privată, acest lucru nu este valabil și pentru persoanele publice.
În acest sens, Curtea face diferență între un reportaj care relatează fapte susceptibile să contribuie la o dezbatere într-o societate democratică, care privește personalități politice în exercitarea funcțiilor oficiale ale acestora și un reportaj care privește detalii din viața privată a unei persoane care nu îndeplinește astfel de funcții.
Dacă, în primul caz, rolul presei corespunde funcției sale de „câine de pază” care are sarcina, în cadrul unei democrații, să comunice idei și informați privind probleme de interes public, acest rol pare mai puțin important în al doilea caz.
În mod similar, dacă, în circumstanțe speciale, dreptul publicului de a fi informat poate privi chiar aspecte din viața privată a persoanelor publice, în special atunci când este vorba despre personalități publice, acest lucru nu este valabil, chiar dacă persoanele vizate se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care fotografiile publicate și comentariile care le însoțesc se raportează exclusiv la detalii din viața lor privată sau au ca unic scop satisfacerea curiozității unui anumit segment al publicului în această privință.
3. Modalitatea de obținere a informațiilor și veridicitatea acestora
Curtea a hotărât deja că garanția oferită ziariștilor la art. 10, în ceea ce privește rapoartele privind probleme de interes general, este subordonată condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, pe baza unor fapte exacte, și să furnizeze informații „fiabile și precise”, respectând deontologia jurnalistică [a se vedea, de exemplu, Fressoz și Roire împotriva Franței (MC), nr. 29183/95, pct. 54, CEDO 1999-I și Stoll împotriva Elveției (MC), nr. 69698/01, pct. 103, CEDO 2007-V].
4. Conținutul, forma și consecințele publicării prin raportare la modul în care este prezentată informația și amploarea difuzării acesteia.
Analizând criteriile stabilite de Curte ca indispensabile analizei caracterului ilicit al faptei, putem observa faptul singura contribuție a articolului publicat la o dezbatere de interes general este una ilicită și anume de a demoraliza, defăima respectiv de a denigra persoana și imaginea reclamantului.
Articolul difuzat nu își propune să contribuie la o dezbatere de interes general, ci să satisfacă, în scop pur comercial, curiozitatea unui anumit public cu privire la detalii din viața privată și activitățile cotidiene ale unei persoane private.
Înalta Curte de Casație și Justiție, în decizia nr. 5807 din 16 decembrie 2013 (citată în cuprinsul notei de subsol cu nr. 4) prevede faptul că, în practica sa constantă, jurisprudența CEDO a precizat în mod clar că libertatea de exprimare, în temeiul dispozițiilor art. 10 din Convenția europeană, nu acoperă sub nicio formă informația falsă, minciuna intenționată și chiar eroarea din neglijență.
Imaginea persoanei ține de sfera vieții private, iar statele semnatare, în baza obligațiilor pozitive, trebuie să garanteze oricărei persoane, chiar și dacă aceasta ar fi persoană publică (dacă nu vorbim despre o persoană publică cu atât mai mult se impune protejarea acestor drepturi fundamentale), „o speranță legitimă în ceea ce privește protecția și respectarea vieții sale private” împotriva practicilor presei de senzație (CEDO, cauza von Hannover c. Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 68).
Remedii în situația încălcării drepturilor la viața privată și de familie, a domiciliului și a corespondenței
Prin urmare, indiferent că vorbim despre atingeri ale vieții private – a se vedea în acest sens articolul redactat pe website-ul nostru, avocatum.ro, la 25 octombrie 2017 – sau de atingeri ale demnității unei persoane, și indiferent de mijlocul sau modalitatea prin care se realizează aceste încălcări, dispozițiile art. 253 din Codul civil prevăd în mod expres faptul că persoana a căror drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate, „poate cere instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.”.
În acest sens, în vederea unei asigurării efective a unui demers juridic eficient, vă puteți adresa unui avocat.
[1] https://jurisprudentacedo.com/Perkins-si-R.-c.-Regatul-Unit-si-Beck-Copp-si-Bazeley-c.-Regatul-Unit-Dreptul-la-respectarea-vietii-private.html
[2] https://jurisprudentacedo.com/Stangu-si-Scutelnicu-c.-Romania-Libertatea-presei.-Buna-credinta-a-jurnalistului.-Criterii.html
[3] Înalta Curte de Casație și justiție, Decizia nr. 5807 din 16 decembrie 2013, publicată în Buletinul jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2013, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 197.
[4] https://jurisprudentacedo.com/Liviu-Petrina-c.-Romaniei-Insulta-si-calomnie-Emisiune-televizata-Daune-morale-si-materiale.html
[5] https://jurisprudentacedo.com/Andreescu-c.-Romaniei-Condamnare-penala-pentru-calomnie-nejustificata.-Libertatea-de-exprimare.html
