Tot ce trebuie să știi despre regimul comunității legale și partaj
Suntem tentați să asociem la prima vedere căsătoria doar cu iubirea, cu o petrecere, cu ideea unei familii, cârcotașii, poate, cu un dar de nuntă, dar cu ce este asociată căsătoria mai puțin, însă, este contractul.
În fond, căsătoria este un contract și, ca oricare altul, produce efecte juridice. Se naște, astfel, între soți o serie de drepturi și obligații, o parte dintre acestea fiind de natură pecuniară.
În strânsă legătură cu aceste drepturi și obligații, se află regimul matrimonial care reprezintă un ansamblu de prevederi legale cu aplicabilitate în raportul dintre soți rezultat în urma căsătoriei. Aceste două noțiuni sunt interdependente. Nu putem discuta despre un regim matrimonial în lipsa căsătoriei, dar nici despre o căsătorie care să nu fie guvernată de un regim matrimonial.
Potrivit art. 312 alin. (1) din Codul Civil, viitorii soți pot alege ca regim matrimonial regimul comunității legale, separația de bunuri sau comunitatea convențională. Aplicarea regimului legal este, însă, o consecință legală a căsătoriei, nu un efect al opțiunii viitorilor soți, astfel cum se deduce la prima vedere din articolul precizat. Dacă viitorii soți nu își exprimă printr-o convenție matrimonială dorința de a alege un regim matrimonial propriu, li se va aplica automat regimul comunității legale de bunuri. Ulterior pot reveni asupra acestuia, având posibilitatea de a reglementa prin convenție matrimonială (doar) anumite aspecte derogatorii de la regimul comunității legale, formându-se, astfel, regimul comunității convenționale, iar prevederile comunității legale vor veni doar în completare. Cu titlu de exemplu, pot include o clauză de preciput (acea mențiune din contract care conferă dreptul unui soț, în urma decesului celuilalt soț, să își însușească fără plată anumite bunuri înainte de a fi făcut partajul moștenirii).
Un fapt caracteristic acestui regim matrimonial este calificarea bunurilor în bunuri comune și bunuri proprii. Potrivit art. 339 din Codul civil, bunurile dobândite în regimul comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților. Per a contrario, bunurile aparținând soților dinainte de căsătorie sunt bunuri proprii. La acestea se adaugă cele prevăzute de legiuitor în art. 340 din Codul civil.
Caracteristica principală a acestui regim – regimul comunității legale – este, însă, egalitatea între soți, principiu consacrat de art. 48 alin. (1) din Constituție, precum și de art. 258 alin. (1) și de art. 308 din Codul civil. Bunurile dobândite după căsătorie, cu anumite excepții limitativ prevăzute de lege, sunt considerate a fi bunuri comune fără a conta contribuția celuilalt soț, fiind un aport presupus de lege. Principiul egalității dintre soți capătă aplicabilitate practică, pe de o parte, prin faptul că aceștia au drepturi egale în ceea ce privește administrarea, folosința și dispoziția asupra bunurilor, iar, pe de altă parte, prin faptul că în cazul unui eventual partaj, atunci când se împart bunurile, nu se poate face nicio discriminare pe bază de sex și nici nu poate fi ignorată munca depusă de oricare dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor.
Cu privire la bunuri, această terminologie nu trebuie a fi redusă la sensul de „obiecte”, iar noțiunea de „bunuri comune” nu trebuie a fi redusă la bunurile ce se află în proprietatea soților. Această noțiune cuprinde drepturile de creanță și toate drepturile reale asupra unor bunuri ale soților. Spre exemplu, un bun comun nu va fi doar o casă achiziționată de soți după căsătorie, ci și o casă asupra căreia soții au dobândit un drept de uz.
Un subiect de interes care te poate interesa este și: Divorț. Partajul părților sociale și a dividendelor. Ce cuprinde masa partajabilă?
Bunurile devin comune indiferent de modalitatea prin care au fost dobândite (de ex: accesiune, uzucapiune, contract, hotărâre judecătorească), cu excepția bunurilor dobândite prin moștenire (cu titlu de exemplu, după căsătorie, unul dintre soți dobândește un imobil în urma decesului părinților săi) sau donație, care sunt bunuri proprii.
Cu privire la bunurile dobândite prin uzucapiune, atât tabulară, cât și extratabulară, pentru a încadra un bun astfel obținut în categoria bunurilor comune, prezintă relevanță doi indici temporari. În cazul uzucapiunii extratabulare, momentul înregistrării cererii de înscriere a uzucapiunii în cartea funciară, iar în cazul uzucapiunii tabulare, momentul înregistrării cererii de înscriere a titlului nevalid. Dacă aceste cereri au fost înregistrate după ce soții s-au căsătorit, bunul este comun, indiferent că în actul ce constată dreptul de proprietate a fost trecut un singur soț sau au fost amândoi. Pentru opozabilitatea față de terți, însă, este necesar a fi urmată procedura înscrierii și a dreptului celuilalt soț, sau notarea în cartea funciară a calității de bun comun, astfel cum prevede Legea nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară.
Ce se întâmplă, însă, dacă ați încheiat un contract de construire a unei locuințe cu credit înainte de a vă căsători, iar construcția este finalizată la un moment ulterior celui în care v-ați căsătorit? Dreptul de proprietate se dobândește atunci când construcția este finalizată, mai exact la momentul semnării procesului verbal de predare-primire. Aici se face o distincție. Dacă ați achitat bunul integral înainte de căsătorie, acesta va fi bun propriu, indiferent că locuința va fi finalizată după ce v-ați căsătorit. Dacă, însă, prețul va fi achitat după căsătorie, acesta va fi bun comun.
Cu privire la bunurile privind plata prețului în rate, situația diferă puțin. Dacă data încheierii contractului este o dată anterioară căsătoriei, el va fi bun propriu, iar, dacă această dată este în timpul căsătoriei, va fi bun comun. Bunul își păstrează această calitate de bun propriu, sau comun, indiferent de către care dintre cei doi soți sunt plătite ulterior ratele, acest aspect prezentând relevanță doar la momentul calculului cotelor în cazul unui partaj. Spre exemplu, daca soțul a cumpărat o mașină în treizeci de rate lunare, douăzeci dintre acestea achitându-le înainte de a se căsători, în continuare, restul ratelor fiind achitate de soția sa, mașina rămâne în continuare bun propriu al soțului.
O altă problemă care se pune este cea a naturii juridice a salariului, de-a lungul timpului existând foarte multe opinii amplu motivate cu privire la aceasta. Art. 341 din Codul civil precizează că veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale și altele asemenea, precum și veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanța privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunității. Atragem atenția asupra faptului că important este momentul scadenței, nu momentul încasării. În ceea ce privește sumele economisite și depuse la bancă, acestea își păstrează natura juridică pe care au avut-o la momentul depunerii/economisirii. Astfel, dacă deschideți un cont de economii înainte de căsătorie, dar îi retrageți după căsătorie și achiziționați cu suma respectivă o mașină, aceasta va fi bun propriu.
În ceea ce privește bunurile dobândite în timpul căsătoriei, dar în timp ce soții erau separați în fapt, acestea, de principiu, sunt bunuri comune. Spunem de principiu, deoarece există anumite situații excepționale. Prin raportare la art. 385 alin. (2) din Codul civil, regimul matrimonial încetează între soți, nu de la data hotărârii de divorț, ci de la data cererii de divorț și chiar, în anumite condiții, de la data separației în fapt a soților, consacrând astfel efectul retroactiv al încetării regimului matrimonial, ceea ce determină posibilitatea recalificării bunurilor astfel dobândite în timpul separației în fapt ca fiind bunuri proprii ale soțului care le-a dobândit, și nu bunuri comune.
De asemenea, bunurile comune ale soților pot reprezenta aport la societăți, asociații și fundații, însă exercitarea dreptului de dispoziție al oricăruia dintre soți cu privire la bunurile comune aduse aport la o societate sau exercitarea dreptului în vederea dobândirii de părți sociale ori, după caz, de acțiuni, se va face, sub sancțiunea nulității relative, doar cu acordul scris al celuilalt soț. Calitatea de asociat este recunoscută soțului care a aportat bunul comun, dar acțiunile și, respectiv, părțile sociale sunt bunuri comune. Soțul asociat/ acționar exercită singur drepturile și poate dispune singur de părțile sociale/acțiuni. În schimb, atunci când ambii soți își exprimă dorința de a deveni asociați, bunul aportat va deveni proprietate comună pe cote părți a acestora, iar acțiunile sau părțile sociale ce revin fiecăruia dintre soți, devin bunuri proprii.
Potrivit art. 343 alin. (1) din Codul civil, calitatea de bun comun nu trebuie dovedită, fiind o prezumție relativă că bunul dobândit în timpul comunității legale – regimul comunității legale – este bun comun. Acest lucru înseamnă că, deși se presupune că bunul respectiv este comun, unul dintre soți poate dovedi că acel bun se încadrează între cele menționate de art. 340 din Codul civil, fiind, deci, bun propriu și anume:
– bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
– bunurile de uz personal;
– bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri;
– drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
– bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și alte asemenea bunuri;
– indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți;
– bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora;
– fructele bunurilor proprii.
În ceea ce privește „puterea soților” asupra bunurilor comune, în cazul comunității legale de bunuri – regimul comunității legale – funcționează anumite mecanisme de gestiune. Un prim mecanism este cel al gestiunii paralele (concurente). Acest lucru presupune că fiecare soț este un „șef al comunității”. Bineînțeles, poate apărarea o problema aici. Din pricina faptului că fiecare soț poate să acționeze pe cont propriu asupra bunurilor comune, există șansa ca ambii soți să dispună cu privire la același bun. Spre exemplu, ambii soți pot vinde aceeași mașină. O atare situație, însă, își găsește rezolvarea în dreptul comun. În exemplul menționat, soluția va fi că mașina va aparține terțului cu care s-a încheiat primul contract, în virtutea principiului qui prior tempore potior iure.
Sunt supuse regulii gestiunii paralele având ca obiect bunuri comune:
– actele de conservare asupra bunurilor mobile și imobile;
– actele de folosință asupra bunurilor mobile și imobile (dacă nu se schimbă destinația bunului comun);
– actele de administrare asupra bunurilor mobile și imobile;
– acte de dispoziție cu titlu oneros asupra bunurilor mobile care nu sunt supuse unor formalități de publicitate;
– darurile obișnuite;
– actele de dobândire a bunurilor comune.
Soții trebuie să gestioneze aceste bunuri potrivit unor principii pe care, cel puțin, la nivel teoretic o căsătorie de bazează, cum ar fi, spre exemplu, că deciziile asumate să urmărească un interes /beneficiu comun. În caz contrar, dacă prin actele pe care soțul le-a încheiat singur a prejudiciat interesele celuilalt soț, în sarcina acestuia se va angaja răspunderea civilă delictuală, potrivit art. 1349 din Codul civil.
Pentru acte mai grave, legiuitorul a prevăzut în art. 346 din Codul civil o excepție a ceea ce am prezentat mai sus și, pentru anumite bunuri comune, instituie o gestiune comună (cogestiune) cu privire la actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale.
Astfel, actele de dispoziție cu titlu oneros asupra imobilelor bunuri comune necesită acordul ambilor soți. Acest fapt presupune, spre exemplu, că este necesar acordul ambilor soți pentru a vinde un teren, dar nu și pentru a cumpăra unul. Cu privire la antecontracte, acestea sunt valabile chiar în prezența consimțământului doar unuia dintre soți, deoarece la momentul încheierii lor nu se transferă proprietatea. Prin urmare, o promisiune de vânzare va fi valabilă deși este făcută doar de unul dintre soți dar, pentru respectarea ei, respectiv pentru transferul proprietății, este necesar consimțământul celuilalt soț. Dacă, însă, consimțământul acestuia din urmă nu este obținut, contractul nu poate fi încheiat, iar partea cu care a fost încheiat antecontractul are dreptul la daune-interese. Se impune o cogestiune și în cazul actelor de dispoziție cu titlu oneros asupra bunurilor mobile a căror înstrăinare este supusă formalităților de publicitate (nave, aeronave), al actelor cu titlu gratuit între vii (cu excepția darurilor obișnuite), precum și pentru schimbarea destinației unui bun comun mobil sau imobil. Acest din urmă caz, spre exemplu, presupune că unul dintre soți nu poate transforma o locuință într-un magazin alimentar, fără acordul celuilalt soț.
Legat de un subiect asemănător, poate te interesează și: Recuperarea avansului plătit unui dezvoltator imobiliar într-un antecontract de vânzare
Consimțământul unui soț poate fi exprimat fie personal de către acesta, fie de către soțul său, dacă are un mandat expres și special din partea acestuia prin care poate să-l reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are, dreptul de a exprima consimțământul la încheierea actelor juridice privind drepturile comune, fiind inclus printre acestea.
În schimb, unele acte pot fi îndeplinite doar de unul dintre soți, conturându-se un ultim mecanism de gestiune, și anume gestiunea exclusivă. Intră în această categorie legatul (în sensul că fiecare dintre soți poate dispune prin testament cu privire la bunurile ce-i revin), gestiunea sumelor de bani și a titlurilor aflate în conturile deschise doar pe numele unuia dintre soți, dar și titlurile de valoare (soțul care este asociat exercitând singur toate drepturile ce decurg din această calitate).
În cazul bunurilor proprii, fiecare soț poate folosi, administra și dispune liber de bunurile sale. În aceeași măsură, acesta-l poate mandata și pe soțul său, transferându-i aceste drepturi. Cu privire la acestea, ca o consecință a faptului că au fost dobândite înainte de căsătorie, pentru a facilita puterea de a dovedi ca acestea sunt proprii, alin. (3) al art. 343 din Codul civil instituie o regulă potrivit căreia înainte de căsătorie se întocmește de către notarul public un inventar al bunurilor.
Prezintă interes și natura juridică a bunurilor dobândite în timpul concubinajului. Acestea nu sunt supuse regimului juridic al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Cu privire la această situație s-a stabilit că atunci când un concubin dobândește un bun cu contribuția celuilalt concubin, bunul nu va aparține amândurora. Dacă nu va exista nicio convenție între cei doi parteneri care să exprime intenția de a fi bun comun, cel care ș-a dobândit va fi proprietar, iar cel care l-a ajutat va avea doar un drept de creanță.
Pentru a face mai clar acest fapt, vom exemplifica prezentând o situație reală. Reclamantul a solicitat instanței sa dispună ieșirea din indiviziune asupra bunurilor dobândite în timpul concubinajului și să îi fie atribuite bunuri în proporție de 70% din masa de bunuri. Acesta locuia, fără a fi căsătoriți, timp de 15 ani în garsoniera pârâtei împreună ce cei doi copii ai acesteia dintr-o altă căsătorie. Reclamantul a susținut că partenera lui nu avea nicio sursă de venit, aceasta stând acasă și având grijă de copii, în timp ce el realiza venituri mari din activitățile comerciale pe care le desfășura. Ulterior, pârâta a decis să vândă garsoniera și, cu un aport din partea reclamantului, au cumpărat un apartament de patru camere pe numele pârâtei în care să locuiască împreună, alături de unul dintre copii și un altul tot pe numele acesteia, în care s-a mutat fiica sa. Prin sentința civilă, judecătorul a admis cererea de indiviziune iar, pe baza probelor, a considerat că reclamantul are contribuție de 70%, iar concubina sa de 30%, aceasta fiind obligată la plata unei sume reprezentând dreptul de creanță al reclamantului din valoarea bunurilor.
Pe de altă parte, însă, poate fi și un bun comun, practic sa fie proprietari asupra unor cote-părți, dacă cel interesat poate dovedi că stă o convenție la baza acestui fapt. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 7140 din 15 decembrie 2004 s-a pronunțat în sensul în care bunurile dobândite devin proprietatea concubinilor pentru fiecare în proporția în care a contribuit, indiferent pe numele căruia s-a făcut actul de cumpărare. Astfel, dacă două persoane au trăit în concubinaj și și-au cumpărat o casă împreuna, se poate prezuma că au un drept de proprietate pe cotă-parte.
Cu privire la datoriile soților, lucrurile stau puțin diferit. Spre deosebire de situația bunurilor, în cazul datoriilor se prezumă că acestea sunt personale (datorii proprii), iar cele ce cad în sarcina ambilor soți (datoriile comune) sunt cele menționate expres și limitativ de lege.
Potrivit art. 352 din Codul civil, soții răspund cu bunurile comune pentru:
– obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune (cu titlu de exemplu, plata unei firme de construcții pentru renovarea casei);
– obligațiile pe care le-au contractat împreună (încadrăm în această situație un împrumut pentru o locuință contractat pe numele amândurora);
– obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei (de exemplu, obligația contractată de unul dintre soți pentru a cumpăra medicamente celuilalt soț);
– repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către unul dintre soți a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților. Se are în vedere atât însușirea unui bun în urma săvârșirii unui delict civil (unul dintre soți, investește în renovarea casei reprezentând locuința comună, suma de bani pe care o încasa cu titlu de pensie alimentara a copilului dintr-o altă căsătorie), cât și în urma unei fapte penale (spre exemplu, un bun furat). Această datorie prezintă anumite particularități, comparativ cu cele mai-sus menționate. Pentru început, datoria cade în sarcina soțului care a comis fapta prejudicioasă, fiind una personală. Dacă, însă, prin bunurile obținute se aduce un plus de valoare unui bun aparținând ambilor soți, datoria devine comună, motiv pentru care cel prejudiciat, pentru a-și repare paguba, va putea urmări bunurile comune ale soților, în limita sporului de valoare.
Cu privire la regimul juridic al datoriilor personale, Codul civil prevede în cuprinsul alin. (1) al art. 353 că bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți.
Acest lucru ne spune că pentru o datorie personală a soției, spre exemplu, creditorii acesteia pot urmări doar bunurile aparținând acesteia. Dacă însă, acestea nu sunt îndestulătoare pentru a „achita” datoria, creditorii pot cere partajul bunurilor comune și vor urmări și bunurile rezultate din acest partaj, în urma căruia au devenit bunuri proprii, până la concurența cuantumului datoriei. În schimb, se poate pune sechestru pe bunurile comune. Spre exemplu, pentru a recupera un împrumut contractat de soț, pentru obținerea căruia a garantat cu un imobil comun, se poate aplica sechestru pe acel imobil.
În sens invers dispoziții legale mai sus-menționate, art. 352 din Codul civil prevede că în măsura în care obligațiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soții răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la data plății datoriei. Acest lucru înseamnă că, dacă pentru o datorie comună valoarea bunurilor comune nu a fost îndestulătoare, creditorii vor solicita părților să contribuie cu bunuri proprii. În situația în care unul dintre soți contribuie cu bunuri proprii stingând, astfel, întreg restul datoriei, acesta are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt soț până își recuperează creanța, practic, până îi înapoiază banii.
Pentru a încuraja, însă, independența profesională, legea împiedică creditorul ca, pentru o datorie comună asumată doar de unul dintre soți, acesta să recupereze creanța din veniturile din muncă ale soțului, cu excepția obligațiilor asumate pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei, întrucât acestea aduc un folos ambilor soți.
Reinterând ideea de mai sus privind partajul, art. 358 din Codul civil menționează că în timpul regimului comunității, bunurile comune pot fi împărțite, în tot sau în parte, prin act încheiat în formă autentică notarială, în caz de bună învoială, ori pe cale judecătorească, în caz de neînțelegere.
Partajul, într-un mod simplificat, reprezintă împărțirea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei. Acest lucru poate fi solicitat oricând, fie din dorința părților, fie cum precizam într-un exemplu anterior, din nevoia de a permite creditorilor să își acopere o creanță în urma unei datorii personale, cu excepția câtorva situații: atunci când există o convenție privind suspendarea partajului, ce nu poate depăși o durată de cinci ani; în situația în care instanța decide să suspende partajul pentru cel mult un an, în cazul în care există riscul de a aduce prejudicii grave coproprietarilor; atunci când cererea de partaj va fi respinsă ca inadmisibilă, respectiv, atunci când bunul a fost dobândit prin uzucapiune de unul dintre coproprietari, devenind, astfel, unic proprietar.
Partajul se poate realiza pe cale convențională, prin învoiala părților, dacă ambele părți cad de acord asupra tuturor factorilor, fiind astfel o acțiune de competența notarului public, sau, dacă părțile nu se înțeleg, acesta va fi realizat pe cale judecătorească. Indiferent de modalitatea prin care se realizează, se impune a fi prezenți toți coproprietarii, în caz contrar partajul ca fi nul. În cazul coproprietarilor lipsiți de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă (minorii sub 14 ani sau aceia între 14 și 18 ani, persoanele puse sub interdicție etc.), partajul va putea fi făcut pe cale convențională numai cu autorizarea instanței de tutelă, precum și, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.
Potrivit art. 676 din Codul civil, partajul bunurilor comune se va face în natură, proporțional cu cota-parte a fiecărui coproprietar.
În schimb, dacă bunul este indivizibil (nu poate fi împărțit, în mod obiectiv, în natură) ori nu este comod partajabil în natură, partajul se va face în unul dintre următoarele moduri:
– prin atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la cererea acestora (practic, unul dintre soți va oferi celuilalt soț dreptul de a păstra un bun, în schimbul unei sume de bani).
– prin vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînțelegere, la licitație publică, în condițiile legii, și distribuirea prețului către coproprietari proporțional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei.
În urma realizării unui partaj, fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite, numai cu începere de la data stabilită în actul de partaj, dată ce nu poate fi anterioară datei încheierii actului, în cazul împărțelii pe cale convențională sau, după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
În cazul imobilelor, pentru ca partajul să își producă efectele juridice, este necesar ca actul de partaj să fie încheiat în formă autentică, ori hotărârea juridică să fie definitivă, ce precizarea că acestea trebuie înscrise și în cartea funciară. În cazul partajului pe cale convențională, notarul public va face toate demersurile de înscriere a actului de partaj în cale funciară.
Este important de știut ca partea care solicita partajul, trebuie sa achite anumite taxe judiciare conform Ordonanței de Urgență nr. 80/2013 plus alte taxe judiciare, după caz.
În urma celor prezentate cu privire la comunitatea legală și partaj, aflăm, astfel, că deși pornim la drum cu gânduri armonioase atunci când decidem să ne căsătorim, uneori întâmpinăm probleme. În cazul căsătoriei, este mai dificil să le preîntâmpinăm, deoarece atât decizia de a ne căsători, cât și deciziile pe care le luam în timpul mariajului, sunt decizii bazate pe emoție și încredere reciprocă, iar nevoia de a nu pierde și lucrurile materiale pentru care am muncit o parte din viață apare ca o nevoie vitală. De aceea, vă stăm cu drag la dispoziție în situația în care aveți nevoie de un profesionist cu care să vă consultați cu privire la drepturile pe care le aveți atât înainte de căsătorie, cum precizam în cazul concubinajului, cât și pe durata acesteia, iar, într-un caz mai nefericit, după încetarea mariajului.
Suntem încântați, ca departament al societății de avocatură dedicat exclusiv cazurilor civile, să venim în sprijinul tău cu soluții eficace, adaptate mereu contextului legislativ, pentru obținerea celui mai bun rezultat.
Până să ne cunoaștem, te invităm să citești explicațiile noastre privind legislația, regăsite în rubrica explicăm legislația, un proiect inedit la care lucrează o întreagă echipă de avocați.